… Folosirea produselor cosmetice este evocata în Biblie unde se afirma faptul ca în urma cu 10 mii de ani au existat primele practici de machiaj si primele palete de culori?

… Cercetarile arheologice au mentionat ca în urma cu 5000 ani î.I.Ch., au fost gasite în catacombele Egiptului numeroase accesorii de machiaj, borcane si urcioare cu astfel de continut. Cleopatra, Nefertiti, Helena, Afrodita, Venus, erau socotite frumusetile enigmatice ale timpurilor. Produsele cosmetice cele mai vechi au fost gasite în mormintele Egiptului din prima ERA a Dinastiei, catre anii 3100-1907 î.I.Ch. În acea epoca femeile egiptene foloseau borcane care contineau unguente parfumate cu baza de ulei vegetal de palmier, masline sau nuca, amestecate cu ierburi aromatice, pentru protectia pielei contra îmbatrânirii si a deshidratarii cauzata de soare.

Mai târziu a început machiajul obrazului si al corpului. La început acestea erau rezervate preotilor si riturilor mortuare care pastrau pretiosul secret. (Se spune ca Lenin a fost îmbalsamat de un medic egiptean, care a murit cu secretul). Pielea era unsa cu un preparat ocru-galben, care dadea reflexe aurii, iar pe obraji se folosea ocru-rosu. Vinele bustului si tâmplele erau subliniate cu culoarea bleu, iar ochii erau întotdeauna machiati, sprâncele conturate cu negru, ploapele inferioare cu o tenta usoara de verde închis, iar cele superioare un fard cu baza de antimoniu sau funingine.

Fardul avea calitatea de a proteja pielea de agresivitatea vântului si nisipului, folosindu-se si în jurul ochilor. Fardurile contineau în afara de culori si infuzii de plante medicinale pentru prevenirea eventualelor infectii oculare, oftalmia (inflamatia ochiului). Culorile cele mai populare erau verdele de Moszimit – malachita pisata de Siria. Culoarea turquoise sau peruzéa, argila rosie sau violeta, amestecate cu oxid de cupru sau fier, care permiteau obtinerea de nuante noi, foarte pretuite. Legendara Cleopatra prefera culoarea bleu- marine pe ploapele superioare si un verzui ca apa pentru ploapele inferioare. Genele erau machiate cu o pasta de fard si grasime. În ceea ce privesc buzele, erau fardate cu rosu mineral, iar unghiile lustruite si colorate cu /henné/ o planta cu care turcoaicele îsi vopsesc parul în rosu.

La începuturi în Grecia, în special la Atena si Sparta machiajul a fost un timp interzis, fiind rezervat numai curtizanelor. În secolele VII si XII î.e.n. accentul a fost pus pe higiena generala. Hipocrate – medic grec (vezi Juramântul lui H.pt.medici), spunea ca fiecare om trebuie sa faca exercitii fizice, bai frecvente cu baza de ulei de masline, migdale sau susan, iar spalarea parului, corpului si dintilor cu unguente aromatizate.

Pâna în secolul al III-lea machiajul nu era obisnuit, cu exceptia sprâncenelor care trebuiau sa aiba forma unui arc unic. Cu timpul, parfumurile si fardurile aduse din Egipt si Asia Minor si-au facut aparitia. ASPASIA, partenera lui Pericles (om de stat atenian), celebra pentru spiritul si frumusetea sa, a lansat doua lucrari asupra /artei de a se farda, machia/. Se ungea cu minereu de plumb pentru stralucirea tenului, dar Claude Galien, medic grec, a denuntat stricaciunile veninoase ale acestei crete. În al II-lea secol s-a renuntat la înnegrirea arcadei ochilor cu funingine, fiind înlocuita cu zeama provenita din mure strivite.

La începutul Imperiului Roman, la Roma, femeile patriciene petreceau ore întregi în baie (celebrele Bai romane). Se spalau si se machiau cu meticulozitate. Toaleta, coiffura, machiajul durau un timp îndelungat pentru prepararea în fiecare dimineata. Ovidius (Publius Ovidius Naso, poet latin, vezi statuia în orasul Constanta), a scris în anul IV î.I.Ch. un Cod de cochetarie, intitulat “Les Cosmétiques“, el furnizând numeroase sfaturi si “retete” de frumusete.

Se spunea ca /machiajul este diabolic/, fiind considerat un “subterfugiu care disimuleaza oroarea si mirosul real al corpului si sufletului, conducând spre lux si desfrâu, nimicind omul”.

În Epoca Renasterii italiene, frumusetea /boticeliana/ era reprezentata prin Venus, Zeita gradinilor, a Frumusetii si Dragostei, asimilata cu Afrodita la greci. Se spune ca /frumusetea este senzuala si cereasca/. Au aparut femeile cu fruntea luminoasa, cu parul blond, trese împletite cu pietre pretioase. Femeia trebuie sa fie frumoasa si atragatoare, dar cu ce pret? Culoarea diafana a tenului, a buzelor, a obrajilor si unghile rosii, parul auriu - faimosul blond venetian, care se obtinea prin amestecul de sofran si lamâie, si-au facut aparitia în Epoca Renasterii. Femeile stateau la soare cu capul acoperit de o palarie, iar corpul era protejat de un voal. În acelasi timp, retetele de frumusete au ramas tot atât de periculoase ca si în Evul Mediu, pentru ca femeile îsi albeau pielea cu aceleasi amestecuri sublimate, solutii toxice cu baza de plumb si de mercur, care rodeau pielea zi de zi, pâna la distrugere.

Sfârsitul secolului al XVII-lea a fost marcat de nebunia /edificiilor capilare/ – a coafurilor pe verticala, perucile facându-si aparitia în toate clasele sociale. Femeile începusera sa se fardeze foarte vizibil, în culori stridente, rosul predominând, încât devenise chiar dezgustator, respingator.

În secolul XVIII, la Curtea Regelui Frantei (Le Roi Soleil), toate gamele de rosu straluceau pe obraji într-un veritabil foc de artificii. Erau fardati atât în timpul zilei, cât si pentru noapte. Culoarea naturala a fost proscrisa, exclusiv rosul era culoarea purtata si adorata. Coafurile devenisera veritabile capodopere fara masura, ornate de o multitudine de accesorii. Higiena era aproape inexistenta, insectele corporale aparusera, iar esentele de parfumuri “îmbatatoare” ascundeau odorurile naturale… Din fericire, spre sfârsitul secolului se revine la simplicitate, la natural, machiajul mult redus, numai cu o tenta usoara de pudra, imitând transparenta portelanului, iar buzele de asemenea, culoarea naturala. Celebra Madame Récamier a simbolizat perfect frumusetea epocii sale.

Secolul XIX a fost secolul când femeile au utilizat mai putin machiaj, acesta fiind rezervat actritelor pe scena si prostituatelor. S-a folosit mai mult pudra alba, folosita esential de burghezie, si foarte putin rosu pe pometii obrajilor. În acel secol s-a pus accentul mai mult pe igiena, lucrarile asupra îngrijirii pielii, a corpului în general, multiplicându-se.
Din fericire în secolul XX, progresele cercetarilor în cosmetologie au adus produse de frumusete care permit astazi femeilor sa se machieze si sa-si îngrijeasca pielea, fara prea mari riscuri. Cu toate ca, cel putin în ultimul an, au fost retrase din magazine, unele produse cosmetice, creme si farduri, care contineau ingrediente chimice nocive, atât pentru piele, cât si pentru organism în general, deoarece aplicarea cremelor sau fardurilor respective, sunt întotdeauna absorbite de epiderma, derma trecând apoi în circuitul sanghin.

Cosmetica a culminat în acest secol XXI, cu interventiile chirurgicale cosmetice radicale, infiltratii faciale cu botox, chirurgii radicale corporale, de multe ori cu rezultate dezastruoase, culminând chiar cu moartea pacientului – femeie sau barbat. La ora actuala, în America de Nord, Canada si Statele Unite, statisticile comunica cifra de 80% a femeilor care solicita interventii chirurgicale generale sau partiale, predominând liftingul si implanturile mamare cu silicon, care au dat rezultate tragice, letale, în afara de alte “minuni” ale chirurgiei plastice.

Ar fi minunat sa revenim la maxima lui Juvenalis: “MENS SANA IN CORPORE SANO”, la care adaug – FRUMUSETEA ESTE TRECATOARE, DAR SUFLETUL SI INTELIGENTA SUNT NEMURITOARE.

Simbol al sexualitatii, senzualitatii si erotismului, rujul este astazi un accesoriu de nelipsit in orice trusa de make-up.

Sutele de nuante , modele, cu diverse consistente si aplicatoare, intr-o gama enorma, usor de indepartat sau permanente, unicate sau de serie, cu sclipiri de diamant, de aur sau mate, au creat de-alungul timpului o adevarata industrie profitabila.

Moda se schimba, trendurile – la fel, insa rujul ramane, peste timpuri si stiluri, la fel de apreciat. Ce este insa rujul si ce a reprezentat de-alungul timpului pentru doamnele lumii?

Cercetari arheologice amanuntite au scos la iveala faptul ca prima utilizare a rujului a avut loc in urma cu 5000 de ani, pe teritoriul Mesopotamiei (Irak, Siria si sudul Turciei de astazi). Considerat o arma de seductie, rujul a devenit cu adevarat valoros: in ceara de albine colorata erau amestecate pietre semipretioase fin macinate, care dadeau o stralucire aparte buzelor.

Si egiptencele au fost fermecate de puterea pe care buzele lor pline si rujate o aveau asupra barbatilor. Insa acest instrument de cucerit a devenit cu adevarat popular in timpul reginei Elisabeta I a Angliei, care a si lansat dealtfel moda tenului alb, pudrat excesiv, si a buzelor rosii , carnale.

Utilizarea rujului de catre femeile de rand a cunoscut insa si perioade de interdictie: in Evul Mediu, Inchizitia pedepsea folosirea sa, denumindu-l obiect al diavolului, iar in perioada Revolutie Franceze, numai doamnele de moravuri usoare il puteau folosi fara a fi privite acuzator.

A trecut insa de toate obstacolele, a capatat statutul de “favorit” iar numarul marcilor a crescut direct proportional cu cel al utilizatoarelor, astfel ca rujul impodobeste astazi milioane de buze , devenite, printr-o singura miscare, mult mai seducatoare.

Fondul de ten reprezintă unul dintre ultimele produse care au intrat pe scena cosmeticelor folosite pentru înfrumuseţare. Unicul său rol este acela de a ascunde imperfecţiunile feţei.

Istoria fondului de ten a început să fie scrisă din anul 1914, atunci când Max Factor introduce pe piaţă vopseaua uleioasă flexibilă, prima variantă a fondului de ten. Cei care beneficiau de această invenţie destul de incomodă odată aplicată, au fost actorii.

Aceştia trebuiau să folosească “vopseaua de ten” deoarece trebuiau să mascheze toate imperfecţiunile feţei şi să uniformizeze culoare tenului. Produsul avea forte multe inconveniente, printre care faptul că se aplica greu pe fata, după ce se usca devenea casant, iar pentru a-l îndeparta de pe fata trebuia să ai mult timp la dispoziţie.
Toţi actorii faimoşi de la acea vreme o foloseau, inclusiv Charlie Chaplin şi Jean Harlow. Produsul era folosit numai de către această tagmă a actorilor, nefiind comercializat şi pentru mase.

Patru ani mai târziu, are loc o inovaţie în acest domeniu. Apare gama Colour Harmony care conţinea mai multe nuanţe de vopsea pentru faţă, adaptate la culoarea pielii. Abia în 1919, după cinci ani de la lansare, fondul de ten este comercializat şi distribuit publicului larg.

Trecerea timpul a adus cu sine o îmbunătăţire considerabilă a acestui produs cosmetic. În 1928, Max Factor revoluţionează încă o data fondul de ten. Machiajul de până atunci care lăsa impresia unei măşti dispare, fiind inventat fondul de ten şi fardurile care îţi confereau o naturaleţe nemaiîntâlnită. Tot în acelaşi an, Max Factor câştigă Oscarul pentru colecţia Panchromatic make-up.

Vedetele sunt atrase ca un magnet de către produsul nou apărut, iar Elizabeth Taylor devine imaginea lor doar pentru un onorariu de 1 dolar.

În 1935 reinventează pentru a treia oară fondul de ten. Pan-Cake era un fond de ten matifiat, pudrat, care nu reflecta lumina. Abia peste 12 ani au inventat şi varianta cremoasă, întruchipată de Pan-Stik.

Nu numai vedetele au fost impresionate enorm de acest produs. Toate femeile doreau să se bucure de minunatele beneficii ale fondului de ten, aşa că acesta a devenit nelipsit din trusa de farduri, mai ales a femeii din zilele noastre.

Astazi folosim tot felul de produse cosmetice care ne ajuta sa ascundem micile imperfectiuni sau, dimpotriva, sa ne scoatem in evidenta frumusetea. Insa cand au aparut oare aceste produse prima oara? Cine le-a conceput? Cine le-a folosit? Cat de accesibile erau?

Unul dintre cele mai folosite si mai apreciate produse cosmetice este fara indoiala: rimelul.

La aparitia lui, acest produs nu purta denumirea de rimel, ci de khol, el datand inca de pe vremea egiptenilor. Pe atunci, kholul reprezenta o pasta neagra care colora genele si zona din jurul ochilor, fiind folosita pentru un scop simbolic si nu unul pragmatic.

Se credea ca aceasta crema neagra proteja impotriva energiilor negative propagate prin priviri. Aceste energii puteau, in conceptia culturii egiptene, sa reflecte imaginea unei alte persoane si astfel sa ii puna stapanire pe suflet. Interesant e faptul ca acest khol nu era folosit numai de femei, ci si de barbati. Ochii capatau un aspect misterios si chiar impunator, iar barbatii aveau o infatisare de androgin.

Principalul ingredient era praful de metal.

Rimelul a primit mai tarziu denumirea de mascara, provenit de la cuvantul arab “maskhara”, care insemna bufon, bufonii fiind de cele mai multe ori mascati.

Respectiva compozitie a fost folosita apoi si de indieni si de greci.

Rimelul propriu-zis a aparut prima oara in jurul anului 1913. Creatorul rimelului a fost T. L. Williams, un chimist care a realizat compozitia acestui produs cosmetic plecand de la o crema folosita de sora lui pentru a-si colora genele. Pe sora lui o chema Mabel si de aici numele de mai tarziu al firmei Maybelline. Ulterior, firma sa, Maybelline, s-a transformat în principala companie de produse cosmetice.

Maybelline a inregistrat si la aparitie un succes impresionant prin promovarea acestui produs cosmetic, succes care se mentine si astazi, mai ales cu brandul se poate lauda cu o traditie in domeniu.

Rimelul era făcut din praf de carbon amestecat cu vaselină de petrol. Prima oara, rimelul a fost promovat intr-o reclama pe coperta revistei Vogue, unde o femeie isi colora genele cu un fel de creion care mai tarziu va fi inlocuit de periuta rimelului. Tubul modern și periuța aplicatoare nu au apărut decât în anul 1957, când au fost introduse pe piață de către femeia de afaceri Helena Rubinstein.